Psihologia sportivă prezintă motivația intrinsecă (cea care vine din interior, din dragostea pentru sport, din nevoie autentică de creștere), și cea extrinsecă (alimentată de trofee aplauze, validare socială, bani, statut), ca fiind două realități distincte prezente la orice sportiv în viața de zi cu zi. Motivația de suprafață nu se suprapune perfect cu cea extrinsecă, deși sunt, oarecum, înrudite, prima fiind vizibilă ca o stare emoțională intensă, instabilă, care simulează angajamentul fără a-l produce cu adevărat. Ea este explicabilă din cauza unui mecanism neurologic pe care îl avem cu toții, și anume cel legat de creierul nostru, care recompensează vizualizarea succesului aproape la fel cu cum recompensează succesul în sine. Confuzia între intensitatea dorinței și angajamentul real apare în momentul în care sportivul care se simte motivat, pregătit, capabil nu a testat încă realitatea din teren. Acesta visează la victorie, se imaginează ridicând trofee, moment în care creierul va elibera dopamina, același neurotransmițător al recompensei care apare după o realizare reală, făcând ca mintea să se simtă parțial recompensată înainte să fi făcut ceva. Și când realitatea apare — sub forma unui antrenament epuizant, a unei perioade lungi fără rezultate sau a unui eșec dureros — motivația de suprafață se evaporă rapid, pentru că nu are rădăcini în identitate, ci doar în emoție.